duminică, 22 aprilie 2012

La 30 de ani de la primul meu pas in America


America, o vazusem in filme si in niste fotografii facute de Cristi Madolciu in Los Angeles. America, tara care i-a gazduit cu un an in urma pe ai mei: tata, mama, sapte frati, doi cumnati si doua nepoate. Eram ca un taran roman care ateriza pe luna. Eram in al miilea cer de bucurie ca imi voi revedea familia dupa o absenta de un an si niste luni, dar ma simteam un intrus intr-o lume total straina.
Am avut impresia ca am coborat pe deasupra pamantului: nu semana cu tarile pe care le vazusem in Europa. De la aeroport si pana in Astoria, un cartier al districtului Queens din New York, unde locuia familia mea, am trecut pe sub poduri uriase ori pe deasupra autostrazilor suspendate, traversate de un fluviu zgomotos  de masini, pe multele benzi de circulatie in ambele sensuri. Ma simteam din ce in ce mai mic, ma apucase un dor insuportabil de “puscaria” din Romania, ceva ce nu am simtit la Roma si Latina, ultimele mele destinatii inainte de America.
Emigrarea este un act sinucigas, daca ai trecut de 25 de ani. Este o incercare nebuna a unui disperat, a unui individ care fuge dupa libertate, dupa o libertate care nu stie de fapt cum va arata. O libertate pe care eu nici macar nu o puteam intelege dupa 35 de ani de inchisoare comunista. Lasasem o tara pe care o iubeam, dar in care nu ma mai simteam liber. O tara pe care o cutreierasem de la un capat la altul, dar in care nu ma simteam acasa. Traisem intr-o falsa iluzie destui ani si mi-a fost ingrozitor de greu sa ma despart si desprind de ea. Ma feream sa le fac confesiuni prietenilor si imi gaseam linistea numai in satele ascunse din Romania. Mi-a fost extrem de greu sa ma impac cu ideea ca nu voi mai vedea Colacu de Vrancea, locul in care erau ingropati bunicii mei dupa tata, locul celor mai frumoase si interesante amintiri. Am plecat cu frica celui care a mintit la Securitate, ca sa poata primi acel pasaport care nu se putea tine permanent, ci trebuia predat la 48 ore dupa intoarcerea in tara.  Dar am plecat si cu rusinea ca nu le pot spune colegilor mei de la revista “Cinema” sau prietenilor ca nu ma voi intoarce de la bursa de studio de la Perugia, primita din partea guvernului Italian.
Asa am ajuns in America, dupa o sedere de multe luni in campul de refugiati politici din Latina. Dupa niste zile de buimaceala, m-am trezit intr-o tara in care casele nu erau inconjurate de garduri, dar arborau steagul American fara ordin de sus, in fiecare zi.
M-a incantat un slogan afisat pe strazi: “We don’t live to survive; we live to succeed” (”Noi nu ne ducem viata supravietuind; noi traim ca sa avem success”). Fratele meu Doru mi-a tradus acest motto al republicanilor si mi-am zis ca acesta este partidul la care vreau sa ader. Plecasem dintr-o lume in care de generatii sau poate de la facere, poporul meu se straduia sa supravietuiasca;  de unde sa mai aiba si success...
Plecasem dintr-o tara in care copiii cuplului prezidential aveau tara la mana lor. Orice loc si orice persoana din Romania puteau fi folosite de ei dupa bunul plac. Am ajuns in America, unde l-am vazut la stiri pe baiatul presedintelui American de atunci, Ronald Reagan, stand la coada pentru ajutorul de somaj, dupa ce isi pierduse slujba in trupa de balet unde lucrase.
Am inceput sa invat sa traiesc intr-o lume normala. Mai incet, mai repede, m-am acomodat in tara mea de adoptie. Au trecut 30 de ani “gloriosi” pentru mine, cu experiente nenumarate, cu traversarea cu masina a Americii de noua ori. Am descoperit “America, the beautiful”, atat de diferita de imaginea din filme. Am observat ca America adevarata este o imensa ferma, de la Atlantic la Pacific.
Am trait luni si ani in California, New York, Connecticut, Virginia, New Jersey, Pennsylvania, Ohio si Ilinois. Am plans ca un copil cand am devenit cetatean American si am inceput sa ma simt American in noua mea tara, care m-a absorbit ca un aspirator. De cate ori m-am reintors in tara mea de nastere, am tanjit dupa America, la fel cum am dus dorul Romaniei in SUA.
Am invatat sa respect orice fel de munca si sa cred ca este mai bine sa traiesc intr-o tara in care guvernul nu este o dadaca, ci o forta de echilibru. Am devenit American, iubind acest loc incetul cu incetul. 






  



  






Un comentariu:

  1. Aurora ICLEANU23 martie 2013, 07:49

    Imprasionant si curajos "PARCURS"! FELICITATARI!!!!!!!!!!!! Fotografiile sint remarcabile!!!! Dezràdàcinarea..???? - stiu foarte bine, din propria experientà, cà poate fii un lucru pozitiv, pentru cine hotàtàste sà se "angajeze" s-o facà, dar in acelasi timp, NU este o actiune, pe care sà o poti transmite, ca un sfat, celor din jurul tàu. Este o actiune foarte personalà, gindità, analizatà, constientizatà si individualizatà! "FIECARE PASARE ...PE LIMBA EI PIERE!"...Sint momente de singuràtate, si de "remise en question", dar, in fine si in final o actiune FINALIZATA, càci exintà MOTIVAREA personalà, care primeazà! C'est un processus très, très très complexe, et qui peut durer plusieurs générations!

    RăspundețiȘtergere