luni, 28 martie 2011

Ioan Grigorescu nu mai filmeaza

In 1982, cand eram in lagarul de refugiati politici de la Latina, am inceput sa citesc “Dilema Americana”, cartea pe care o primisem cu autograf de la Ioan Grigorescu inainte de fuga mea din Romania comunista. Ma hotarasem sa raman in Italia, dupa o bursa primita de la Ambasada Italiana din Bucuresti, dar lectura cartii m-a indemnat sa plec in America. Mai citisem si “America Ogarului cenusiu” a lui Romulus Rusan, dar cartea lui Ioan Grigorescu mi-a schimbat practic destinul.
Cu un an inainte, Ioan Grigorescu imi scrisese prefata pentru catalogul expozitiei de fotografie pe care am avut-o la Institutul Italian de Cultura de la Bucuresti. In ianuarie 1990 tot la el m-am “refugiat” in timpul vizitei mele in Romania libera. Am avut alaturi de el una dintre cele mai spectaculoase experiente traite dupa aproape 10 ani de exil in America. Am cutreierat prin tara cu unul dintre cei mai talentati ziaristi pe care i-am cunoscut. Era un regal sa te plimbi si sa lucrezi cu Grig, prin locuri stiute numai de el. Vorbea 5-6 limbi, il credeai un cercetator istoric, iubea literatura, era fascinant de cate ori vorbea. Il apreciez pentru ca a stiut sa iasa repede din cloaca care se imbulzise la televiziune in 1989.
De cate ori m-am reintors din America dupa aceea, am poposit si la Izvorani si mi-a placut sa ascult povestile lui Grig in prispa casei lui taranesti.
Zilele acestea am primit o veste ca un glonte, care mi-a strapuns sufletul: Grig a plecat dintre noi. Imi aduc aminte ca din 2000 l-am mai vazut de cateva ori. Ii facusem niste vizite la Izvorani si la Bucuresti si am insistat sa ma viziteze la randul lui. Doream sa fie si el  musafirul meu. Nu a venit, dar il stiam ocupat sa mai termine o carte, la care lucra zi si noapte. Il stiam viu si energic, plin de viata si parca pe fuga mereu.



Cu printesa Caragea in 1990
Alaturi de doi piloti care au bombardat Ploiestiul in al doilea razboi mondial
In 1992, impreuna cu mama
In 1990, plinul de paine in drum spre Vrancea

2 comentarii:

  1. rip...
    cita tristete ..!

    Ioan Grigorescu mi-a luminat copilaria si tineretea ...era fereastra deschisa catre lume ....dintr-o casa intunecata si friguroasa ...!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă am un mare regret în viaţa asta de un lucru nefăcut acela este de a nu fi avut ocazia să-l cunosc personal pe Ioan Grigorescu care mi-a dăruit prin lucrările sale cât nu puteam eu într-o viaţă.Am pierdut un mare OM şi un mare talent, comentariile lui de ex. la filmări erau adevărate poeme în proză. Un fin observator a tot ceea ce era în jurul lui iar prezentarea era absolut unică.Un mare şi unic talent atât de puţin mediatizat în sfera media de azi ocupată de lumea maneliştilor şi a domnişoarelor care ştiu bine a se dezbrăca. Adio, Ioan Grigorescu inima mea te plînge.Delia Stăniloiu

    RăspundețiȘtergere