Mostenirea comunista (I)

 

Ziua cea mai trista: 27 aprilie 2012

In '89 am invins, in 2012 am fost infranti...

Profetie in Piata Universitatii

Dupa 22 ani, suntem tot acolo

 

S-a intamplat si ultimul lucru de care Romania avea nevoie acum. Buimaciti ca dupa o lupta crancena, cei care se considerau de dreapta si ne-au inselat noua asteptarile din nou au clacat prin tradare si oportunism, oferind  jiltul de prim- ministru unui stangaci care se reazama pe spatele celor mai dezgustatori satrapi care au condus Romania din ‘90 si pana astazi. Parca nu era de ajuns ca din ‘89  Romania este impinsa la mantinela de reziduurile comuniste care ne-au ramas mostenire de la o dictatura bolsevica…
Tot termitele Romaniei au cumparat ce era pervers si oportunist din partea dreapta a politicii zbarcite si au inlaturat un prim- ministru cum nu a mai avut Romania din timpul lui Iuliu Maniu. Buimaciti si ghebosati, cei care au condus Romania pana mai ieri au adus rusinea in casele triste ale acelor putini romani care mai au bun-simt. Pedepsiti de Dumnezeu pentru a nu stiu cata oara, acesti oameni au fost pedepsiti si de partidul care a afisat steagul dreptei si al redresarii Romaniei.
Cei care voteaza cu stanga au imprastiat din nou intunericul intr-o tara si asa planganda. O consider ziua cea mai trista din istoria recenta a tarii in care s-au nascut Cioran, Ionescu, Eliade, Noica, Enescu, Brancusi, Regele Mihai, Iuliu Maniu, Parintele Justin, Richard Wurmbrandt, Petre Tutea, Valeriu Gafencu,Radu Gir, Eminescu, dar si bietul taran roman, manipulat si umilit de la nastere.
Este nevoie de o trezire MORALA, in care minoritatea invinsa sa recucereasca valorile democratiei, ale demnitatii si ale adevarului.

Buldozerul demolarii

La 30 de ani de la primul meu pas in America

Acum 30 de ani, in 21 Aprilie 1982, aterizam pe aeroportul  J.F. Kenedy din New York, ca emigrant politic venit de la Roma. Nu stiam unde voi trai, stiam ce inseamna in engleza numai “Small Faces”, doar pentru ca era numele unei formatii de rock.  Aterizam ca un extraterestru intr-o lume care ma speriase inca din avion.

America, o vazusem in filme si in niste fotografii facute de Cristi Madolciu in Los Angeles. America, tara care i-a gazduit cu un an in urma pe ai mei: tata, mama, sapte frati, doi cumnati si doua nepoate. Eram ca un taran roman care ateriza pe luna. Eram in al miilea cer de bucurie ca imi voi revedea familia dupa o absenta de un an si niste luni, dar ma simteam un intrus intr-o lume total straina.
Am avut impresia ca am coborat pe deasupra pamantului: nu semana cu tarile pe care le vazusem in Europa. De la aeroport si pana in Astoria, un cartier al districtului Queens din New York, unde locuia familia mea, am trecut pe sub poduri uriase ori pe deasupra autostrazilor suspendate, traversate de un fluviu zgomotos  de masini, pe multele benzi de circulatie in ambele sensuri. Ma simteam din ce in ce mai mic, ma apucase un dor insuportabil de “puscaria” din Romania, ceva ce nu am simtit la Roma si Latina, ultimele mele destinatii inainte de America.
Emigrarea este un act sinucigas, daca ai trecut de 25 de ani. Este o incercare nebuna a unui disperat, a unui individ care fuge dupa libertate, dupa o libertate care nu stie de fapt cum va arata. O libertate pe care eu nici macar nu o puteam intelege dupa 35 de ani de inchisoare comunista. Lasasem o tara pe care o iubeam, dar in care nu ma mai simteam liber. O tara pe care o cutreierasem de la un capat la altul, dar in care nu ma simteam acasa. Traisem intr-o falsa iluzie destui ani si mi-a fost ingrozitor de greu sa ma despart si desprind de ea. Ma feream sa le fac confesiuni prietenilor si imi gaseam linistea numai in satele ascunse din Romania. Mi-a fost extrem de greu sa ma impac cu ideea ca nu voi mai vedea Colacu de Vrancea, locul in care erau ingropati bunicii mei dupa tata, locul celor mai frumoase si interesante amintiri. Am plecat cu frica celui care a mintit la Securitate, ca sa poata primi acel pasaport care nu se putea tine permanent, ci trebuia predat la 48 ore dupa intoarcerea in tara.  Dar am plecat si cu rusinea ca nu le pot spune colegilor mei de la revista “Cinema” sau prietenilor ca nu ma voi intoarce de la bursa de studio de la Perugia, primita din partea guvernului Italian.
Asa am ajuns in America, dupa o sedere de multe luni in campul de refugiati politici din Latina. Dupa niste zile de buimaceala, m-am trezit intr-o tara in care casele nu erau inconjurate de garduri, dar arborau steagul American fara ordin de sus, in fiecare zi.
M-a incantat un slogan afisat pe strazi: “We don’t live to survive; we live to succeed” (”Noi nu ne ducem viata supravietuind; noi traim ca sa avem success”). Fratele meu Doru mi-a tradus acest motto al republicanilor si mi-am zis ca acesta este partidul la care vreau sa ader. Plecasem dintr-o lume in care de generatii sau poate de la facere, poporul meu se straduia sa supravietuiasca;  de unde sa mai aiba si success...
Plecasem dintr-o tara in care copiii cuplului prezidential aveau tara la mana lor. Orice loc si orice persoana din Romania puteau fi folosite de ei dupa bunul plac. Am ajuns in America, unde l-am vazut la stiri pe baiatul presedintelui American de atunci, Ronald Reagan, stand la coada pentru ajutorul de somaj, dupa ce isi pierduse slujba in trupa de balet unde lucrase.
Am inceput sa invat sa traiesc intr-o lume normala. Mai incet, mai repede, m-am acomodat in tara mea de adoptie. Au trecut 30 de ani “gloriosi” pentru mine, cu experiente nenumarate, cu traversarea cu masina a Americii de noua ori. Am descoperit “America, the beautiful”, atat de diferita de imaginea din filme. Am observat ca America adevarata este o imensa ferma, de la Atlantic la Pacific.
Am trait luni si ani in California, New York, Connecticut, Virginia, New Jersey, Pennsylvania, Ohio si Ilinois. Am plans ca un copil cand am devenit cetatean American si am inceput sa ma simt American in noua mea tara, care m-a absorbit ca un aspirator. De cate ori m-am reintors in tara mea de nastere, am tanjit dupa America, la fel cum am dus dorul Romaniei in SUA.
Am invatat sa respect orice fel de munca si sa cred ca este mai bine sa traiesc intr-o tara in care guvernul nu este o dadaca, ci o forta de echilibru. Am devenit American, iubind acest loc incetul cu incetul. 

  

 

 

 

  

Ioan Grigorescu nu mai filmeaza

In 1982, cand eram in lagarul de refugiati politici de la Latina, am inceput sa citesc “Dilema Americana”, cartea pe care o primisem cu autograf de la Ioan Grigorescu inainte de fuga mea din Romania comunista. Ma hotarasem sa raman in Italia, dupa o bursa primita de la Ambasada Italiana din Bucuresti, dar lectura cartii m-a indemnat sa plec in America. Mai citisem si “America Ogarului cenusiu” a lui Romulus Rusan, dar cartea lui Ioan Grigorescu mi-a schimbat practic destinul.
Cu un an inainte, Ioan Grigorescu imi scrisese prefata pentru catalogul expozitiei de fotografie pe care am avut-o la Institutul Italian de Cultura de la Bucuresti. In ianuarie 1990 tot la el m-am “refugiat” in timpul vizitei mele in Romania libera. Am avut alaturi de el una dintre cele mai spectaculoase experiente traite dupa aproape 10 ani de exil in America. Am cutreierat prin tara cu unul dintre cei mai talentati ziaristi pe care i-am cunoscut. Era un regal sa te plimbi si sa lucrezi cu Grig, prin locuri stiute numai de el. Vorbea 5-6 limbi, il credeai un cercetator istoric, iubea literatura, era fascinant de cate ori vorbea. Il apreciez pentru ca a stiut sa iasa repede din cloaca care se imbulzise la televiziune in 1989.
De cate ori m-am reintors din America dupa aceea, am poposit si la Izvorani si mi-a placut sa ascult povestile lui Grig in prispa casei lui taranesti.
Zilele acestea am primit o veste ca un glonte, care mi-a strapuns sufletul: Grig a plecat dintre noi. Imi aduc aminte ca din 2000 l-am mai vazut de cateva ori. Ii facusem niste vizite la Izvorani si la Bucuresti si am insistat sa ma viziteze la randul lui. Doream sa fie si el  musafirul meu. Nu a venit, dar il stiam ocupat sa mai termine o carte, la care lucra zi si noapte. Il stiam viu si energic, plin de viata si parca pe fuga mereu.

Cu printesa Caragea in 1990

Alaturi de doi piloti care au bombardat Ploiestiul in al doilea razboi mondial

In 1992, impreuna cu mama

In 1990, plinul de paine in drum spre Vrancea